Un copil de patru ani nu are nicio idee preconcepută despre dentist. Nu știe că ar trebui să-i fie frică. Tot ce știe vine de la felul în care i-ai spus tu că mergeți acolo.
Trei propoziții care fac rău
- Nu doare. Copilul aude cuvântul doare și înțelege că există un motiv pentru care s-a adus vorba de durere.
- Dacă ești cuminte, îți iau ceva. Recompensa înainte de eveniment îi spune că urmează ceva greu de suportat.
- Nu-ți face nimic. Aceeași problemă: neagă o amenințare la care copilul nu se gândise.
Ce funcționează
Mergem să numărăm dinții. Atât. E adevărat, e concret, e o activitate, nu o procedură. Iar la prima vizită chiar asta facem: numărăm dinții cu oglinda, copilul ține el oglinda, ridicăm și coborâm scaunul de trei ori pentru că e amuzant, și pleacă.
Ședința în care nu tratăm nimic e cea care decide dacă următorii cincisprezece ani sunt ușori sau grei.
Ce faci tu în cabinet
Stai lângă scaun, la vedere, și nu vorbi în timpul tratamentului. Sună dur, dar are un motiv: copilul nu poate urmări două voci care îi spun ce să facă. Dacă medicul zice deschide gura și tu zici în același timp hai, dragă, că trecem repede, copilul se blochează.
Și încă ceva: dacă ție îți e frică de dentist, spune-ne asta la ușă. Copiii citesc tensiunea din umerii părintelui înainte să vadă instrumentele.
Când e prea devreme
Niciodată. Prima verificare se face la un an de la apariția primului dinte, chiar dacă durează două minute și copilul stă în brațele tale. Nu tratăm nimic atunci — ne uităm, îți arătăm cum se periază și fixăm obiceiul de a veni. Costă zero și scutește mult.
Lucrează doar cu copii de șapte ani. A făcut și formare în psihologia copilului, nu ca linie în CV, ci pentru că jumătate din meseria asta se întâmplă înainte ca scaunul să se ridice.
Pagina medicului